Îmi pun mereu întrebarea până unde pot sa duc încrederea într-o ființă despre care nu știu nimic?
Răspunsul nu este unul foarte simplu...iar de cele mai multe ori până la capăt.
Mi-ar place să cred că există oameni în lumea asta în care merită să te încrezi orbește, dar de fiecare dată când cred că am găsit unul, în mintea mea apar flashback-uri dureroase care îmi arată atâtea exemple de neîncredere, de trădări, înșelări și decepții.
Un amic îmi spunea că dacă nu aștepți nimic de la ceva sau cineva nu ai cum să fi vreodată dezamăgit de rezultat, pentru că mereu ai parte de câte o surpriză.
Primul exercițiu de încredere pe care fiecare dintre noi l-a făcut a fost să se urce într-o mașină condusă de către un cunoscut și nu de puține ori, aveam să punem mână la ochi ca să nu vedem depășirea pe linia continuă, în curbă, pe polei, și fumul negru al frânelor tirului al cărui șofer tocmai a evitat plantarea unui al set de cruci pe marginea drumului. Apoi jurămintele că eu în viața mea... așa și așa.. cu băgat și scos de zei, dumnezei și sutane. Până la următorul drum, când parcă nu era chiar așa de ...
Cu experiența această în gând ajung la aeroport, mă sui în avion, iar după ce decolează, la primele turbulențe îmi spun... Sunt pierdut. Dacă pică de aici, sigur mă prăpădec...
Dar pe măsură ce ajungi să trăiești mereu senzații limită, șimți fiorul rece al morții în cerul gurii, și apoi împăcarea cu inevitabilul, dacă aceasta se produce, îmi dă o satisfacție enormă și îmi asigura liniștea interioară. Adrenalina, e cel mai plăcut drog, pe care poți să îl iei fără prescripție, doar experimentând.
De departe cel mai terifiant exercițiu de încredere a fost să mă cobor în rapel pe o frânghie înghețată, atârnat de un ham, în hăul ce se deschidea în spate, bazându-mă doar pe indicațiile prețioase ale prietenilor de la poalele muntelui, și in priceperea alpiniștilor însoțitori.
Cred că lucrurile extraordinare se pot face doar având încredere fără margini în cei de lângă tine, chiar dacă aceasta te poate duce la pierzanie...
Poate pierzania, nu e chiar așa de rea, dacă ai fost acolo, și te-ai întors viu. E ca și cum ai fi văzut un demon, l-ai salutat, și apoi i-ai tras o leapsă ca să te țină minte și repejor te-ai întors în tărâmul celor sigure!
Nu același lucru îl pot spune despre oameni și bani...
Unde nici în bancherul meu preferat nu am încredere, pentru că știu că mă fură, iar eu îl plătesc ca să ma fure... pentru că societatea nu mă lasă să ma plimb cu mai mult de 10.000 de Euro în valiză. Nu că i-aș avea, dar e o chestiune de principiu, la care statele lumii atentează fără ca nimeni să se împotrivească.
Da, cu fiecare leu tranzacționat prin banca, statul si banca prin prietenul Dobandă Comision, mă șterpelesc de câțiva bănuți. Că doar, băncile pot să facă ce vor cu banii mei pot chiar să dea faliment, dar eu nu am voie să mă plimb cu caș.
Conspirația guvernelor corupte de lăcomia de capital, de bani care defapt nu exista decât pe hârtie, mă scârbește, și în același timp mă pune pe gânduri.
De ce atât de multe bancomate alineate unul lângă altul te întâmpină la gară, la aeroport, pe stradă?
Pentru că de fiecare dată când ai nevoie de lichiditați, banca te mai ciupește un pic... așa vreo 3 lei.. iar dacă ajungi să tragi linie, la sfârșitul lunii te sperii ca nu îți iasă vreo 300 de lei la socoteală...
Guvernele atunci când impun limite de folosire a lichidităților nouă cetățenilor, ne privează de un drept de proprietate al nostru... valoarea titlurilor de pe bancnotă! Da... Suntem furați în numele corupției și al evaziunii fiscale!
Dar care evaziune... Adică comerțul liber cu cerere, ofertă și negociere directă a prețului. Pe acest comerț ei nu pot pune taxă, din simplu motiv că guvernanții nu au încredere în propriul popor că vor declara sumele încasate la fisc. De aici și modul absurd cu care majoritatea celor care duc o existență onestă sunt tratați de autorități, ca niște borfași care vor mereu să înșele pe el statul!
Dar statul, nu mai există, dacă oamenii ajung să își piardă încrederea în valorile sale. Statul este un exercițiu de încredere oarbă pe care fiecare dintre noi o investește în speranța unei vieți mai bune, măcar pentru copiii noștri, dacă un trai decent la bătrânețe nu e posibil.
Răspunsul nu este unul foarte simplu...iar de cele mai multe ori până la capăt.
Mi-ar place să cred că există oameni în lumea asta în care merită să te încrezi orbește, dar de fiecare dată când cred că am găsit unul, în mintea mea apar flashback-uri dureroase care îmi arată atâtea exemple de neîncredere, de trădări, înșelări și decepții.
Un amic îmi spunea că dacă nu aștepți nimic de la ceva sau cineva nu ai cum să fi vreodată dezamăgit de rezultat, pentru că mereu ai parte de câte o surpriză.
Primul exercițiu de încredere pe care fiecare dintre noi l-a făcut a fost să se urce într-o mașină condusă de către un cunoscut și nu de puține ori, aveam să punem mână la ochi ca să nu vedem depășirea pe linia continuă, în curbă, pe polei, și fumul negru al frânelor tirului al cărui șofer tocmai a evitat plantarea unui al set de cruci pe marginea drumului. Apoi jurămintele că eu în viața mea... așa și așa.. cu băgat și scos de zei, dumnezei și sutane. Până la următorul drum, când parcă nu era chiar așa de ...
Cu experiența această în gând ajung la aeroport, mă sui în avion, iar după ce decolează, la primele turbulențe îmi spun... Sunt pierdut. Dacă pică de aici, sigur mă prăpădec...
Dar pe măsură ce ajungi să trăiești mereu senzații limită, șimți fiorul rece al morții în cerul gurii, și apoi împăcarea cu inevitabilul, dacă aceasta se produce, îmi dă o satisfacție enormă și îmi asigura liniștea interioară. Adrenalina, e cel mai plăcut drog, pe care poți să îl iei fără prescripție, doar experimentând.
De departe cel mai terifiant exercițiu de încredere a fost să mă cobor în rapel pe o frânghie înghețată, atârnat de un ham, în hăul ce se deschidea în spate, bazându-mă doar pe indicațiile prețioase ale prietenilor de la poalele muntelui, și in priceperea alpiniștilor însoțitori.
Cred că lucrurile extraordinare se pot face doar având încredere fără margini în cei de lângă tine, chiar dacă aceasta te poate duce la pierzanie...
Poate pierzania, nu e chiar așa de rea, dacă ai fost acolo, și te-ai întors viu. E ca și cum ai fi văzut un demon, l-ai salutat, și apoi i-ai tras o leapsă ca să te țină minte și repejor te-ai întors în tărâmul celor sigure!
Nu același lucru îl pot spune despre oameni și bani...
Unde nici în bancherul meu preferat nu am încredere, pentru că știu că mă fură, iar eu îl plătesc ca să ma fure... pentru că societatea nu mă lasă să ma plimb cu mai mult de 10.000 de Euro în valiză. Nu că i-aș avea, dar e o chestiune de principiu, la care statele lumii atentează fără ca nimeni să se împotrivească.
Da, cu fiecare leu tranzacționat prin banca, statul si banca prin prietenul Dobandă Comision, mă șterpelesc de câțiva bănuți. Că doar, băncile pot să facă ce vor cu banii mei pot chiar să dea faliment, dar eu nu am voie să mă plimb cu caș.
Conspirația guvernelor corupte de lăcomia de capital, de bani care defapt nu exista decât pe hârtie, mă scârbește, și în același timp mă pune pe gânduri.
De ce atât de multe bancomate alineate unul lângă altul te întâmpină la gară, la aeroport, pe stradă?
Pentru că de fiecare dată când ai nevoie de lichiditați, banca te mai ciupește un pic... așa vreo 3 lei.. iar dacă ajungi să tragi linie, la sfârșitul lunii te sperii ca nu îți iasă vreo 300 de lei la socoteală...
Guvernele atunci când impun limite de folosire a lichidităților nouă cetățenilor, ne privează de un drept de proprietate al nostru... valoarea titlurilor de pe bancnotă! Da... Suntem furați în numele corupției și al evaziunii fiscale!
Dar care evaziune... Adică comerțul liber cu cerere, ofertă și negociere directă a prețului. Pe acest comerț ei nu pot pune taxă, din simplu motiv că guvernanții nu au încredere în propriul popor că vor declara sumele încasate la fisc. De aici și modul absurd cu care majoritatea celor care duc o existență onestă sunt tratați de autorități, ca niște borfași care vor mereu să înșele pe el statul!
Dar statul, nu mai există, dacă oamenii ajung să își piardă încrederea în valorile sale. Statul este un exercițiu de încredere oarbă pe care fiecare dintre noi o investește în speranța unei vieți mai bune, măcar pentru copiii noștri, dacă un trai decent la bătrânețe nu e posibil.
