Tristețea principiilor morale într-o lume fără perdea

Un motan de clasă mijlocie se coboară în mahala ca să mai schimbe aerul deja stătut al clasei sale întelectuale, dar ajuns în mocirlă, constată cu uimire că și-a murdărit cijmulițele de bal, și că a început să îi miroase blana a friptură și tutun ieftin.
Apoi intră într-un bar de tip rural unde se servește vin prost prefăcut cu zahăr, scorțișoara și fiert cu o felie de măr, ca să se mai încălzească nițel.

La o masă de prin preajmă doi dulăi  și cinci cățele dezbăteau aprins subiectul tabu în înalta societate a motanului de teapă mijlocie, al unei cățelării cu doi, trei, patru, câți or fi.

Motanul, plictisit înghite rapid carafă după carafă. Pe măsura ce trece timpul și dulăii tot mai adânc se înfundau în discuția lor de o etică îndoielnică, neuronii  motanului încep să se închidă rând pe rând, până când ultimul neuron cel al demnității, înainte de a și da duhul, cu o ultimă sforțare, îl face să se ridice de la masă și să plece.

Demnitatea unui motan de țeapă mijlocie nu suporta idea unei cățelării generalizate a întregii sale societăți.Întreg sistemul său de valori fusese asaltat de tarele barbare, iar axis mundi-ul său fusese deplasat către o zonă pe care el nu o mai stăpânea. Devenise el însuși prizonierul unei etici îndoielnice care în cel mai bun caz avea dublă măsură, dar după cum avea să afle ulterior, chestiunea fiind mult mai coruptă decât și-ar fi imaginat, iar limita fiind deplasată după bunul plac, oricum nu al său.

Această constatare nu a făcut decât să îi provoace o tristețe teribilă,  pentru că pentru prima dată în viața sa  își dăduse seama că duce crucea nebunului din cetate care vede dezastrul, și că locul său nu este acolo unde se afla el, atunci. Cu siguranță locul său nu va fi niciodată acolo, printre acei conlocuitori de mahala.

Generația canarilor fără orizont

După fiecare călătorie mă întorc mereu la realitatea Românească care nu mi se mai pare deloc așa de rea precum mi se parea pe vremea când nu ieșisem dincolo de graniță, și credeam toate poveștile spuse la o șezătoare în fața casei de la Ferendia, de către un vecin fost șofer de tir plin de plictisul omului sătul de atâta drum pe autostradă. Pe zi ce trece ajung să redescopăr cât de bine ne este acum, însă nu pot să înțeleg de unde este atâtă lipsă de orizont... O fi pe seama crizei? Cu siguranța! Însă nu din cauza celei economice, ci mai degrabă a unui sistem educațional bazat pe memorie și pe vocabular de cuvinte frumoase, iar nu pe legături, comentarii și analize... pentru acestea din urmă trebuie folosit procesorul și nu memoria de elefant.

Dar tocmai acest mic detaliu, ne face diferiți... iar masei nu îi plac indivizii inteligenți care fac revoluții... Masele sunt submediocre și se complac în execuția din memorie, făra a procesa prea mult ce li se spune, pentru că cineva a avut grijă să transmită un anumit mod de a face bastonașe pe hârtia caligrafică, iar mai apoi a obligat la recitire din memorie a unor poezii stupide cu garnituri de metrou care opresc pe un peron mizer în București. Îmi aduc aminte cu oroare minutele întregi petrecute cu fața la perete prefăcându-mă că învăț poezia netocită acasă, doar ca să reintru în curba înmediocrizării... a acelora care sunt premianți la școală, dar când aceasta se gată, se trezesc că nu mai are cine să le spună ce să învețe! E așa de greu să îți dai singur un rost în viață, și să fii pe cont propriu, când în cei mai frumoși ani toți ți-au arătat doar ce nu ai voi să faci, să spui, să gândești!

De aici e și frica de a greși? Oare ce or să zică despre mine? Mă voi face de râs? Cu siguranța întotdeauna se va găsi unul care să critice sau să se pișe cu tact și cu zâmbetul pe buze pe munca ta de o viață! Ne permite oare bagajul de reflexe să fim mai relaxați cu noi înșine și să ne acordăm clipa greșelii. Putem avea puterea de a recunoaște eșecul și de a-l depășii, sau asta e de fapt ceea ce ne provoaca această lipsă de orizont? Unde sunt cele 9 falimente înainte de afacerea de 1 milion de dolari? Ceea ce e și mai greu de înțeles, este că după o anumită vârstă numai e nimeni a spune 'ce' și 'ce nu' trebuie a face. Iar libertatea asta e la fel de înfricoșatoare precum poarta larg deschisă a unei colivii al cărei prag canarul nu il va trece niciodată. Educația a creat colivia în care canarul este condamnat a-și petrece restul mizerabil al unei vieți fără orizont pe poarta căreia nu va avea curajul nici măcar să priveașcă către speranța zborului neîntrerupt. M-am întrebat mereu dacă în clipa în care visele mor, canarul mai are penele pe aripile sale!

Trufia suprema a iubitorului de animale

Inainte de vreme eram vanati de catre animale salbatice, pe care acum am reusit sa le bagam in cusca si sa le privim contemplativ de dupa protectia de sarma electrificata cum dau tarcoale gardului poate poate gasesc o gaura ca sa sara la gatul unui turist gras ce face de zor poze cu blitz la care nu se va uita niciodata. Acest comportament sadic, de zoo, este transpus intr-o dragoste interesata din varii motive, in special din lipsa de ... socializare interumana, intr-o dragoste profunda, platonica si plina de entuziasm pentru bietul PET, sau animal de companie. Zic bietul, pentru ca singura lui vina este ca s-a nascut in regnul animal, si e scos la ore fixe la plimbare ca sa se ... usureze, iar apoi toata ziua trebuie sa astepte cuminte ca cineva sa se intoarca acasa, si sa-l bage in seama... Toate acestea mi se par un lagar de exterminare a instinctului animal, si de transformare intr-o chestie care are blana, dar se crede om... un fel de: "Da' asta parca ce-i?" Insa nimic din toate astea nu rivalizeaza cu ridoculul iubitorului adevarat de animale, care a trecut la meniul vegan si care tremura cu toata fiinta pentru orice zgaiba a potaiei maidaneze de la colt, care nu se lasa oblojita de bunul medic veterinar. Aceasta alienare a pradatorului suprem, care in loc sa faca curcanul supa, il coase la loc, care isi frange mana pentru un pisoi alpinist, sau care face spume la gura dupa javra din coltul strazii incoltita dupa o nunta la care a prins si el ultimul tren... este produsul unor vremuri in care suntem spalati pe creier ca sa consumam mai mult, asa de tare incat au ajuns bietele animale un fel de imprimante pentru care trebuie sa cumperi consumabile... Insa trufia suprema a iubitorului de animal este sa-l sterilizeze, ca doar e in interesul animalului!!! Si eu ma intreb, cat de nazisti suntem ca-l privam pe bietul Zorel de nunta, care este singurul lucru pentru care e misto viata de caine! Dar, poate si mai egoist este sa credem ca toate animalele care vagabondeaza libere au nevoie de un stapan care sa aiba grija de ele, caci alfel... saracul moare! Oare intreaba cineva animalul atunci cand incepe acest gen de relatie? Ma indoiesc! Nimeni nu are nevoie de stapan, pentru ca tindem sa credem ca putem fi autorii propriului destin... Insa preferam sa creem unul, decat sa ne concentram pe problemele serioase ale urbei. De multe ori ma intreb, cine e cu adevarat pacientul: animalul sau stapanul!

Un Ado' si un paradox despre o lume noua...

Un zbor deasupra unui cuib de cuci la bordul unui jumbo jet, mi se pare mie calatoria in capitala tuturor posibilitatilor, fie ele si de partea